Pași peste veacuri/ Footsteps over centuries

Conceptie grafica / Graphic: Ovidiu Buzec
Coperta / Cover design: Mihail Gavril
Redactare/ Lecturer: Florin Gușul
Consultant tehnic / Technical adviser: Claudiu Savin
Consultant / Adviser: Prof. Mihai Mihăiescu Aniuk
Această carte nu ar fi apărut fără sprijinul lor:
Adrian Popoiu – Primarul orașului Siret
Consiliu Local al orașului Siret
Primăria orașului Siret
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Florin Gușul, Ovidiu Buzec
SERETH – BUKOWINA
Pași peste veacuri
ISBN 978-973-0-18700-7

La început a fost cuvântul
În loc de prefață
Locul  unde te-ai născut, unde amintirile au crescut odată cu tine, este locul cel mai frumos din lume. El este liantul gândurilor și al aducerilor aminte al faptului ca TU (cu majuscule la singular) porți un nume și ești legat de un leagăn-oraș pe care trebuie sa-l iubești,  sa-l cinstești prin fapte, muncă și respect astfel încât oamenii locului vor spune, „este de-al nostru”. Nu este onoare mai mare decât aceea de a face tot ce poți prin a-ți prețui orașul unde te-ai născut .
Prin această lucrare, dorim să arătăm cât de frumos este orașul nostru tinerilor sireteni, străinilor care ne vizitează sau să realizăm pur și simplu un remember pentru cei care au uitat sau nu-l stiu încă.  Am încercat sa așezăm între coperțile acestei cărți, locuri si clădiri care au fost sau care mai sunt încă, urme lăsate pe pământ siretean, încă din perioada Habsburgică și până la sfârșitul perioadei comuniste, respectiv Revoluția Română. Au trecut oameni, armate, molime prin micul nostru târg și fiecare dintre cele enumerate a lăsat acel ceva care se numește amintire. Timp de 2 ani am adunat fotografii, ne-am documentat și am încercat sa redăm farmecul acelor vremuri. Nu este o carte istorică pentru că, adevărul istoric este unic, iar interpretările noastre ar putea fi motivate ca subiectivism partinic,  nu este nici un album fotografic, este doar o expresie vizuală a locului prin care au călcat germani, evrei, unguri, poloni, cehi, ucraineni și evident, români care ne-au definit și ne-au lăsat moștenire locuri, tradiții și istorie.
Am cules imagini de la oamenii locului, iar pentru informații am apelat la “memoria colectivă”. Imaginile din această carte, prezintă transformările urbei noastre pe parcursul a 120 -130 de ani. Fiecare clădire are o istorie a ei, fiecare loc are o poveste. Nu am insistat pe o formă istorică de exprimare deoarece dorim ca cititorul să vizioneze cu ochii sufletului acest “film mut”, bicolor, trist sau vesel, “film” în care au fost “actori” înaintașii noștri.
Autorii

Instead of foreword
The place where you were born, where memories grew on you, is the most beautiful place in the world. It is the glue that holds together thoughts and memorials of the fact that YOU (pronoun in singular and written with capital letters) bear a name and you are tied to a hometown that you need to love, to honor it by deeds, work and respect, so that local people are willing to say „you’re one of us”. There is no greater honor than to do your best to cherish the town where you were.
By this book we want to show young people from Siret or foreign ones how beautiful our town is or simply create a memento for those who have forgotten or do not know our town yet. We have tried to picture between the covers of this book places and buildings that used to be or still exist. These are footsteps left on Siret land even since Habsburg period and until the end of Communism in Romania, made possible by Romanian Revolution. There have been people, armies and epidemics in our little town and everything in the past has left a fingerprint in our memory. For two whole years we have collected photos, we have done researches and tried to restore the charm of those times. This is not a history book for the simple fact that the historical truth is unique and our understanding might be considered biased and subjective; this is also not a photography album, it is just a visual expression of the place in which Germans, Hebrews, Hungarians, Polish, Czechs, Ukrainians, and obviously Romanians have lived here and defined this place throughout history and bequeathed us places, traditions and history.
We have collected images from locals and we have gathered the information using the „collective memory”. The images in this book show our town transformations over 120 -130 years. Each building has its own history, every place uncovers a story. We didn’t insist on a historical form of expression because we wish for the reader to watch with the eyes of the soul this “silent movie”, made in grey tones, either sad or happy, a „move” in which the „actors” are represented by our ancestors.
The authors

ORAŞUL  SIRET – CENTRU AL ROMÂNISMULUI
Oraşul Siret, unul dintre cele mai vechi oraşe din Moldova, fostă capitală a ţării româneşti de la est de Carpaţi şi foarte probabil un fost centru al unei formaţiuni prestatale româneşti, a reprezentat un reper al românismului, chiar şi în anii de stăpânire străină.
Acest fapt este cu atât mai remarcabil cu cât ponderea populaţiei de etnie română a scăzut constant de la aproximativ 66% în 1787 la doar 9% la ultimul recensământ din perioada austriacă, cel din 1910, iar unele sate din împrejurimi erau adevărate enclave ale rutenilor (Negostina, Bălcăuţi, Văşcăuţi, Cândeşti), ale ruşilor – lipoveni (Climăuţi) sau ale polonezilor (Vicşani).
Un rol major în menţinerea spiritului românesc l-au avut bisericile ortodoxe şi preoţii care au slujit în acestea dar şi dascălii români, care deşi activau într-un sistem de învăţământ preponderent de limbă germană, au reuşit să răspândească lumina ştiinţei de carte în rândul etnicilor români din Siret şi împrejurimi (mai ales după anul 1902, când la Siret a fost înfiinţat un internat şcolar românesc, care găzduia 50 de elevi români din tot districtul Siret).
Preocuparea siretenilor pentru activităţile culturale şi naţionale reiese şi din participarea la acţiunile unor societăţi culturale. Astfel, la Siret funcţiona o filială a Societăţii Şcoala Română, care avea membri şi din satele din jur, o filială a Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română, înfiinţată la Cernăuţi în 1862 dar şi Cabinetul de lectură “Renaşterea”.
Activitatea unor personalităţi de valoare incontestabilă, al căror destin a fost strâns legat de viaţa oraşului Siret, a făcut ca oraşul nostru să fie conectat la principalele evenimente ale Bucovinei, dar şi ale întreg spaţiului românesc.
O astfel de personalitate a fost Teodor V. Ştefanelli. Născut la Siret, prieten şi coleg de liceu între 1861-1863 cu Mihai Eminescu la Cernăuţi, T.V. Ştefanelli se implică, mai târziu, alături de I. Slavici, în “viaţa românească” a societăţii studenţilor români din Viena, apoi, contribuie la organizarea serbării de la Putna din 1871 sub auspiciile societăţii “România jună”. Obţine cel mai înalt rang în magistratură şi ajunge membru titular al Academiei Române la Secţia istorică în 1910, odată cu Nicolae Iorga, care îl numea “bunul meu prieten”. Deşi a activat la Cernăuţi, Câmpulung Moldovenesc şi Suceava iar ultimii ani ai vieţii şi-i petrece la Fălticeni (unde îi cunoaşte pe Eugen Lovinescu şi Artur Gorovei), T.V. Ştefanelli a păstrat o strânsă legătură cu oraşul natal, cu care s-a identificat mereu.
Alt reprezentant de seamă a spiritualităţii din Siret a fost Mihai Teliman, “scriitor şi ziarist roman, patriot înflăcărat, pamfletar şi slujitor devotat al limbii române”, cunoscut pentru foiletoanele sale publicate în diferite ziare din Cernăuţi.
La aceste personalităţi se adaugă şi oameni de cultură care nu s–au născut la Siret dar şi-au lăsat amprenta asupra vieţii culturale siretene între care Zaharia Voronca (celebru membru al “Arboroasei” şi tovarăş de luptă al lui Ciprian Porumbescu), care a slujit la Biserica Sf. Ioan Botezătorul şi Simion Reli care a slujit la Biserica Sf. Treime şi a predat religia la cele două şcoli poporale din Siret.
Un loc important între aceste personalităţi îl ocupă Simion Florea Marian, marele folclorist care a slujit la altarul Bisericii Sf. Ioan Botezătorul dar şi ca profesor de religie şi limba română. Aici, la Siret, între 1875 şi 1883 a cules, transcris şi redactat peste 120 de piese folclorice şi articole pentru revistele din România, dar şi din provinciile româneşti atunci înstrăinate, a deşteptat în rândul elevilor români interesul pentru cunoaşterea trecutului nostru istoric, a limbii şi literaturii române şi a culturii populare. Tot în perioada sireteană a fost ales membru al Academiei Române, la 26 martie 1881, la doar 34 de ani, trei dintre lucrările sale fiind premiate de Academia Română  iar în mai 1882 este decorat de Regele Carol I cu medalia “Bene merenti”.  Simion Florea Marian a participat la sesiunile Academiei Române şi a purtat o bogată corespondenţă  cu personalităţi proeminente ale culturii române între care: B. P. Hasdeu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Petre Ispirescu, I. Slavici, A.D. Xenopol ş.a.
Perioada stăpânirii habsburgice rămâne pentru  oraşul Siret un exemplu de luptă pentru apărarea valorilor naţionale, a limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor populare. Acest “Nestor între oraşele Bucovinei”, aşa cum spunea Mihai Teliman, rămâne “o vatră nepieritoare a românismului”.
Prof. Dumitru Băncescu

SIRET – CENTER OF ROMANIANISM
Siret, one of the oldest towns in Moldova, former capital of the country east of the Romanian Carpathians and probably a former centre of some pre-state formations, represented a landmark of Romanianism even during years of foreign rule.
This is all the more remarkable as the share of ethnic Romanian population has steadily decreased from about 66% in 1787 to 9% during the last census in Austrian occupation times, the one in 1910, when some surrounding villages were true enclave of Ruthenians (Negostina, Bălcăuţi, Văşcăuţi, Cândeşti), of Russians (Lipovens) (Climăuţi) or Poles (Vicşani).
A major role in maintaining the Romanian spirit had the Orthodox churches and priests who served in them and Romanian teachers who, although working in a mainly German-like school system, were able to spread the light of literacy among ethnic Romanians living in Siret and its surroundings (especially after 1902, when a Romanian boarding school was established in Siret, which hosted 50 students from throughout the district of Siret).
The concern of people from Siret for cultural and national activities emerges from their participation to several activities of cultural societies. Thus in Siret operated a subsidiary of Romanian School Society, which had members coming also from the surrounding villages, a branch of the Society for Romanian Culture and Literature, founded in 1862 in Chernivtsi and also the „Rebirth” Reading Club.
The activity of personalities of unquestionable value, whose fate has been closely tied to Siret life, made our town to be connected to the main events of Bukovina, and the entire Romanian space.
One such person was Teodor V. Ştefanelli. Born in Siret, friend and high school classmate between 1861-1863 with Mihai Eminescu in Chernivtsi, T.V. Ștefanelli gets later involved, along with I. Slavici, in the „Romanian life” of the Society for  Romanian Students in Vienna, then helps to organize the celebration in Putna in 1871 under the auspices of the „Young Romania”. He then gains the highest rank to the Bench and becomes full member of the Romanian Academy, historical department, in 1910, together with Nicolae Iorga, who called him „my dear friend”. While he served in Chernivtsi, Suceava and Câmpulung Moldovenesc and last years of his life he spends them in Fălticeni (where he met Eugen Lovinescu and Artur Gorovei), T.V. Ștefanelli has maintained a close connection with his hometown, whom he always identified.
Another outstanding representative of spirituality in Siret was Mihai Teliman, „Romanian writer and journalist, passionate patriot, pamphleteer and devoted servant of the Romanian language”, known for his lampoons published in various newspapers in Chernivtsi.
To these figures one could add some more scholars who were not born in Siret but left their mark on the cultural life in Siret including Zaharia Voronca (famous member of the „Arboroasei” Cultural Socciety and fighting companion of Ciprian Porumbescu), which served in the St. John the Baptist Church and Simion Reli who served in the St. Trinity church and taught religion at two schools in Siret.
An important place among these figures is occupied by Simion Florea Marian, the great folklorist who served at the altar of the St. John the Baptist Church and as teacher of religion and Romanian language. Here in Siret, between 1875 and 1883 he collected, transcribed and edited more than 120 folk songs and articles for magazines in Romania and for estranged Romanian provinces. He awakened interest among Romanian students to get to know our past history, Romanian language and literature and popular culture. Also during his Siret period, he was elected member of the Romanian Academy on March 26, 1881, when he was just 34 years old, three of his works being awarded by the Romanian Academy and in May 1882 he is decorated with the „Bene Merenti” medal by King Carol I himself. Simion Florea Marian attended the Romanian Academy sessions and had an extensive correspondence with prominent personalities of Romanian culture including: B. P. Hasdeu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, Petre Ispirescu, I. Slavici, A. D. Xenopol and others.
The period of Habsburg dominion in Siret stands for this town as an example of trying to defend national values, Romanian language, traditions and customs. This „Nestor between cities of Bucovina” as Mihai Teliman said, remains „an everlasting fireplace of Romanianism.”
Teacher Dumitru Băncescu

Oraşul Siret sau vocaţia frontierei
Ce joc al soartei a făcut ca oraşul acesta mic să se întemeieze într-un punct al hărţii unde fie s-au intersectat drumuri cu rost pentru vremuri trecute, fie s-au oprit hotare delimitând ţări sau imperii, e greu de desluşit. Vor fi având şi oraşele tainicul lor destin…
Când în 1775 Imperiul Habsburgic a înglobat Bucovina şi implicit Siretul între hotarele sale, graniţa de est separa localitatea de Moldova, lăsând aşezări precum Pădureniul (Verpolea), acum aparţinând Siretului, sau Mihaileniul, în altă ţară, aceasta presupunând pentru o perioadă seminificativă destine istorice diferite, care şi-au lăsat pentru multă vreme amprenta asupra locurilor. Mai târziu prin 1940, temporar, şi în 1944, definitiv, graniţa s-a mutat spre nord, secţionând Bucovina istorică. Influenţa noului imperiu de la nord s-a întins pentru câteva decenii şi peste România, adică până în 1990. Acum aceeaşi frontieră desparte, din punct de vedere al întelegerii rosturilor în lume, al atitudinii faţă de om şi libertăţile sale, două universuri. Sufleteşte cei care trăiesc în aceste două sfere, rămân oameni cu bucuriile, visurile dar şi cu necazurile lor.
Frontiera estică nu a fost nicicând prea severă. La Mihăileni siretenii mergeau des străbătând cei câţiva kilometri în trăsură sau în căruţă, sau chiar pe jos, trecând apoi prin punctul de frontieră, unde morga bonomă a vameşului austriac era completată de dispoziţia schimbătoare a echivalentului său român. La Verpolea se trecea uneori pur şi simplu prin pădure. Cei doar doi kilometri dintre localităţi, îi făceau pe sireteni să simtă aşezarea vecină aproape a lor. Întâlnirea cu un soldat care supraveghea graniţa era o problemă de noroc şi, oricum, era negociabilă.
Dinspre vest se simţea adierea Europei, năvalnic şi prietenos. Târgul care a fost aproape dintotdeauna primitor cu cei care au dorit să rămână aici, a devenit cu adevarat multinaţional: pe lângă români aici s-au stabilit în proporţii adesea cosiderabile, germani, evrei, ucraineni, poloni, armeni cehi şi nu numai. Oraşul înflorea: au apărut mici fabrici, bănci şi multe magazine. Erau desigur şi probleme, şi evenimente uneori fericite, alteori nefericite, nemulţumiri, dar niciodată, absolut niciodată, subiectele care agitau comunitatea n-au avut cauze etnice. A fi de o anumita etnie a fost întotdeauna considerat in Siret, ceva atât de normal, cum e culoarea natural diferită a ochilor. De această atmosferă îsi amintesc şi cei mai înaintaţi în vârstă, dintre locuitorii contemporani ai Siretului, care au prins în copilaria lor ceva din prelungirea multinaţionalităţii târgului.
Cândva pe la începutul secolului, într-o sâmbătă, atmosfera din piaţa centrală a oraşului era creionată astfel de Leo Katz, în romanul său autobiografic “Brennende Dörfer”: “Era sâmbăta şi pentru că cei mai mulţi proprietari de magazine erau evrei, se odihneau atât comerţul cât şi transportul. Au rămas închise şi magazinele armenilor şi cel de delicatese al germanilor… Piaţa era plină de oameni: evrei credincioşi în caftane lungi şi cu pălării tradiţionale. Alţii, numiţi moderni, aveau jobene pe cap. Ṭăranii ucraineni erau îmbrăcaţi în pantaloni de pânză ţesută în casă şi în cojoace din blană de oaie. Erau şi nemţi, cei mai mulţi dintre ei zidari, cojocari români, reprezentanţii micii comunităţi poloneze şi cei câţiva cehi, locuitori ai oraşului”.
Pentru că probleme importante nelinişteau urbea au venit şi reprezentanţi ai diferitelor organizaţii: “o delegaţie a Casei şi a corului bărbătesc german, o delegaţie a uniunii comercianţilor, reprezentanţii uniunii naţionale a românilor, membrii comisiei de tineret a uniunii ţăranilor ruteni, dar erau aşteptate şi altele care nu ajunseseră încă.”Aşadar un mozaic de naţionalităţi îngrijorat de o noutate în epocă: acordarea dreptului la vot universal. Relaţiile între diversele etnii erau de o mare normalitate. Nimeni nu era preocupat decât de evenimentele vieţii curente iar particulărităţile care ţineau de religiile diferite sau de unele obiceiuri tradiţionale erau încă un motiv de a vedea viaţa mai interesantă.
Chiar dacă anul 1918 a schimbat dramatic harta lumii, Imperiul Austro-Ungar rămănând de domeniul trecutului, urmele lui s-au păstrat  şi se mai păstrează încă pe pământul Bucovinei şi în componenţa etnică a locuitorilor săi.
Iată care era structura pe nationalitati a judeţului Rădăuţi, din care făcea parte şi Siretul, conform recensământului din 1930: 89002 români, 13916 ucraineni, 11508 evrei, 17857 germani, 16323 polonezi. O lume multicoloră, oarecum precursoare a Europei unite de astăzi. Nimic nu anunţa încă o altă schimbare majoră care urma să se producă în istoria omenirii: al doilea război mondial.
Numeroase frontiere au căzut atunci. Ṭări care păreau pe veci ancorate în spiritul, nu numai în teritoriul european s-au trezit împinse fără voia lor într-o altă realitate. Pentru sireteni acest lucru era extrem de concret conturat prin frontiera aparută în nordul oraşului care a împărţit Bucovina în două, lăsând dincolo de ea, într-o ţară devenită străină, case, pământuri, familii, prieteni. Se făcuse frig în istorie. Totul trebuia reluat ca într-un restart nedorit. Valorile deveniseră brusc altele. Oamenii au învăţat destul de repede compromisul. Cei care n-au învăţat din proprie iniţiativă au fost obligaţi să inveţe noile reguli.
O parte din locuitorii orasului, când au gasit o breşă în frontierele aproape inexpugnabile, au plecat lăsând în urmă, prieteni, vecini, case şi morminte.
Cine oare poate povesti mai bine decât cimitirele despre cei care au fost, oameni obişnuiţi, pentru care propria viaţa a însemnat unul din miracolele irepetabile ale lumii. Siretul e bogat în pietre vorbitoare: literele care eternizează treceri sunt uneori latine, alteori gotice, adesea ebraice, dar şi chirilice. Numele, desigur, în primul rând româneşti, sunt alternate cu altele a căror rezonanţă trimite spre diverse zone ale Europei şi nu numai. Oameni care au fost. Fraţi de trecere. Fără frontiere, fără limite căutate.
Acum componenţa etnică a oraşului conform ultimului recensămănt indică 92,05%  români, dar aproape orice bucovinean regăseşte în propria sa familie ceva din povestea multinaţională a oraşului şi a zonei. De aceea e de neînţeles pentru noi cum doar apartenenţa la o anumită naţiune sau la o anumită religie mai pot fi considerate, pe alocuri, în lumea contemporană, o vină.
Siretenii ştiu foarte bine ce înseamnă frontierele. De aceea, probabil, au trăit intens bucuria căderii sau măcar a diminuarii importanţei lor. Totuşi, dacă ar fi să visăm, dacă am avea puterea de a trasa, nişte limite peste care să nu se treacă, acestea ar fi în primul rând de ordin moral. Poate o frontieră pentru intoleranţă, poate alta pentru egoism, poate unele pentru ură, mânie, violenţă, pentru abuzuri de orice fel. Poate…
Profesor Gabriela Beldie

Siret town or the vocation of being a border town
It’s hard to comprehend what kind of game of fate made this small town to be established as a point of the map in which either several roads with meaningful past have intersected or boundaries have stopped defining countries or empires. Even towns might have their mysterious destiny…
When in 1775 the Habsburg Empire embedded Bucovina and thus Siret between its borders, the eastern border separated this town from Moldova. In this way, settlements such as Pădureni (Verpolea), now belonging to Siret, or Mihăileni were left aside, in another country. This meant that for a long time these settlements had different historical destinies, which left their mark for a long time. Later in the 1940s, temporarily, and in 1944 permanently the border has been moved up north, thus cutting historical Bucovina in half. The influence of the new empire to the north has spread for decades across Romania, i.e. until 1990. Now the same border divides two universes in terms of understanding the meaning of the world, the attitude towards man and human freedoms. Those who live in these two different spheres remain spiritually people with joys, dreams but also with their sorrows.
Eastern border has never been too severe. Siret people often went to Mihăileni by carriage or wagon, or even on foot for a few kilometers, crossing across the frontier, where the morgue of the Austrian officer was completed by the changing attitude of its Romanian equivalent servant. At Verpolea one could sometimes simply get across the border through the forest. The only two kilometers between towns made Siret people to feel close to their neighboring settlement. Meeting with a soldier who oversaw the border was a matter of luck, which, however, was a negotiable issue.
One could feel the impetuous and friendly breeze of Europe from the west. The fair which was almost always welcoming to those who want to stay here, became really multinational: besides Romanian, other nationalities have settled here in considerable proportions, such as: German, Hebrew, Ukrainian, Polish, Czech Armenians and others. The town flourished: small factories, banks and shops have started to appear. There were certainly problems, and events sometimes happy, sometimes unhappy, discontent, but never, never whatsoever, were there ethnic issues that caused agitation in this town. Being of a certain ethnicity has always been considered in Siret something so normal, like different natural color in the human eyes. The old inhabitants living now in Siret remember this atmosphere, because they have experienced in their childhood something of this multinational fair.
Sometime around the beginning of the century, on a Saturday, the atmosphere in the town square was depicted by Leo Katz, in his autobiographical novel ” Brennende Dörfer ” like this: „It was Saturday and because most shop owners were Hebrew, both trade and transport were on pause. Shops belonging to Armenians and German remained closed… The town square was full of people: Hebrew believers in long gowns and traditional hats. Others, more modern, had high hats. Ukrainian peasants were dressed in homespun cloth trousers and sheepskin coats. There were Germans too, most of them masons, Romanian furriers, Polish community representatives and a few small Czech, all of them town dwellers „.
For important issues were troubling the town representatives of various organizations had come also: „A delegation of the House and the German male choir, a delegation of traders union, the National Union of Romanian representatives, members of the youth union of Ruthenian peasants, but others who had not yet reached were expected.” Thus a mosaic of nationalities was concerned for a novelty at the time: entitlement to universal suffrage. Relations between the various ethnicities were of great normality. No one was concerned for other issues than the current life events and peculiarities pertaining to different religions or traditional customs were the reason for seeing life more interesting.
Although 1918 has dramatically changed the world map due to the Austro-Hungarian Empire remaining just a memory, its footsteps were kept and are still present in Bukovina, being an integrative part of the ethnic composition of its inhabitants.
According to the 1930 census, the county structure in terms of nationalities in Radauti (which also contained Siret town), was as follows: Romanian 89,002, Ukrainian 13,916, Hebrew 11,508, German 17,857, Poles 16,323. A colorful world somewhat precursor of today’s united Europe. Nothing announced that yet another major change was about to occur in human history: World War II.
Many frontiers have fallen since. Countries that seemed forever anchored in Europe, not only with regards to their territories but also with their spirit, found themselves unwillingly thrust into another reality. To Siret people that was extremely concrete due to the new border that appeared in the north of the town that divided Bucovina in two, leaving behind in a foreign country homes, land, families, and friends. There were cold times in our history. Everything had to be rewind yet again as in an unwanted restart. Values suddenly become different. People learned pretty quickly how to compromise. Those who have not succeeded in learning on their own, they had to learn new rules.
Some of the townspeople, when they found a gap in almost impregnable borders, went about leaving their friends, neighbors, houses and tombs.
Who can tell it better than cemeteries about those that used to be ordinary people whose life meant somehow like unrepeatable miracles of the world? Siret is rich in talking stones: letters that eternalize passages are sometimes Latin, sometimes gothic, often Hebrew and Cyrillic. The names are of course basically Romanian, but they alternate with others whose resonance sends to various parts of Europe and beyond. People who used to live here. Brothers crossing on the other side. Without borders, without limits to seek.
Now the town’s ethnic composition indicates, according to the last census, 92.05% Romanians, but almost any person born in Bukovina finds something of the multinational past in the history of his own family. Therefore it is incomprehensible to us that nowadays a fault belongs sometimes to the one that is of a certain nation or a particular religion.
Siret inhabitants know very well what borders mean. Therefore they probably lived intense joy when they fell or their importance was diminished. However, if we were to dream, if we were to draw a line, a limit beyond which not to go, these should be primarily moral. Maybe an intolerance border, another for selfishness, maybe some for hatred, anger, violence, abuses of any kind. Maybe somehow …
Gabriela Beldie

Repere culturale siretene
Siretul, veche capitală a Moldovei, orașul care a împlinit anul acesta frumoasa vârstă de 675 de ani, se poate lăuda ți cu valori spirituale de excepție care se adaugă trecutului său istoric glorios.
Astfel, aici dăinuie de peste șase veacuri biserica “Sf. Treime”, ridicată în timpul domniei lui Petru Mușat, prima construcție pe plan triconc, o adevărată “mamă” a tuturor bisericilor moldovenești medievale. Desigur că în incinta ei s-a învațat carte românească și slavonească. Mult mai vestită a fost , însă, școala latină de la Siret, care a funcționat pe lângă mănăstirea franciscană, începând cu anul 1371, fiind prima instituție serioasă, bine organizată, din istoria învățământului românesc, după cum a remarcat și istoricul Dimitrie Onciul. Mulți dintre absolvenții acestei școli, fii ai unor negustori înstăriți, și-au continuat apoi studiile la universități celebre, din Europa acelor timpuri, dintre care, la loc de cinste, se situa cea din Cracovia. Tot în timpul domniei lui Lațcu Vodă, după ce Papa de la Roma a recunoscut rangul de “Civitas” al capitalei Moldovei, la Siret a fost înființată o episcopie catolică, unde au funcționat cinci episcopi.
Peste secole, Ștefan Petriceicu Vodă a înbogățit zestrea edilitară a Siretului cu alte două bijuterii arhitectonice: biserica “Sf. Ioan Botezătorul”, din centrul orașului, și biserica “Sf. Onufrie” din cartierul Mănăstioara.
În 1775, autoritățile austriece consemnau existența unei serioase școli la Siret, așa că în acest an  școala “Petru Mușat” și-a sărbătorit în deplină legitimitate 240 de ani de existență.
Secolul al XIX-lea este marcat, în fosta capitală a Moldovei, de activitatea excepțională a trei adevărați corifei ai culturii bucovinene: academicienii Teodor Ștefanelli, Simion Florea Marian și gazetarul  Mihai Teliman. Primul va rămâne, desigur, în cultura noastră prin nemuritoarele sale amintiri, închinate bunului său prieten și coleg de clasă de la Cernăuți, Mihai Eminescu, cu care se va reîntâlni apoi și la Viena, în anii de studenție. Al doilea a activat ca preot și profesor la Siret, impunându-se însă prin activitatea sa de folclorist și etnograf de excepție. Al treilea și-a cucerit renumele de cel mai mare gazetar al Bucovinei, pe bună dreptate, căci celebrele sale foiletoane sunt parcă rupte din realitatea de azi.
La sfârșitul secoluluial XIX-lea a fost fondat liceul siretean, care, în perioada interbelică, a primit numele înțeleptului domn al Moldovei, Lațcu Vodă, fiul lui Bogdan I. Dintre profesorii săi de la început, trebuie amintit, printre alții, scriitorul Silvestru Iaricevschi. Anuarele liceului, care în primii ani au fost redactate în limba germană, apoi în limba română, au consemnat principalele evenimente culturale ale urbei, precum și situația școlară curentă. Asfel, datorită acestor anuare, generațiile următoare au putut afla că la Siret au conferețiat , în perioada interbelică, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Leca Morariu, că siretenii au avut fericirea de a urmării spectacole teatrale prezentate de actori bucureșteni, ieșeni, cernăuțeni, ba chiar și vienezi. Sufletul acestor anuare a fost profesorul și directorul liceului de atunci, Nicodim Ițcuș.
Apoi câțiva tineri intelectuali entuziaști (A. Fortuna, I. Șt. Băncescu, O. Băncescu, O. Olenici), sprijiniți de Liceul “Lațcu Vodă”, vor scoate timp de patru ani revista “Freamătul literar” (1933 – 1937), care va deveni o publicație literară bucovineană prestigioasă, la care au colaborat scriitori și oameni de cultură importanți, ca: Traian Chelariu, Leca Morariu, E. Ar. Zaharia, George Nimigeanu, ș.a..
O personalitate marcantă a culturii bucovinene din acea vreme a fost și profesorul siretean Peter Tomaschek, care a avut preocupări multilaterale, iubind mult cultura și literatura poporului nostru. În acest sens, el a publicat numeroase studii închinate folclorului românesc, istoriei noastre naționale, poetului – nepereche, Mihai Eminescu.
După revolutia din 1989, bogata tradiție culturală a orașului nostru a reînviat, prin reluarea apariției anuarelor Liceului  “Lațcu Vodă”, prin reapariția revistei “Freamătul literr”, care, iată că a ajuns în anul XII la al șaptesprezecelea număr, bucurându-se de colaborarea unor personalități culturale recunoscute precum: Ion Popescu – Sireteanu, Ion Filipciuc, Constantin Hrehor, Ilie Cojocaru. Revista, îndrumată de profesorii L. Gabor și S. Pânzariu, cucerind în ultimii trei ani, trei premii la concursul revistelor școlare.
Fiu al orașului nostru, prof. univ. dr. Ion Popescu – Sireteanu a dăruit locului său natal două lucrări de referință: “Siretul – vatră de istorie și cultură românească” și “Orașul Siret și împrejurimile”, lucrări ce dovedesc dragostea și prețuirea autorului pentru aceste plaiuri de legendă și oamenii deosebiți care au trăit aici.
Departe de țară, tocmai în Suedia, trudește pe tărâmul științei cercetătoarea Doina Onica, născută Cilievici, nepoata profesorului Tomaschek, iar rezultatele muncii ei s-au concretizat în zeci de lucrări valoroase în domeniul biochimiei.
Ilie Cojocaru, un alt fiu al acestor meleaguri, a obținut premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru cartea sa de poezii “Păcatul și inspirația”, juriul pentru acordarea acestor premii fiind prezidat de reputatul critic și istoric literar Nicolae Manolescu.
Merită a fi amintită inițiativa unor cadre didactice de la Liceul “Lațcu Vodă” din Siret, de a reedita, cu ajutorul  “Institutului Bucovina – Basarabia” din Rădăuți, două opere importante ale unor autori sireteni, interzise până la revoluție: “Foiletoane” de Mihai Teliman și “Orașul Siret în vremuri de demult” de Simeon Reli.
În sfârșit, siretenii sunt mândrii că orașul lor s-a îmbogățit cu noi opere de artă aparținând  regretatului sculptor Vasile Condurache. Este vorba de busturile voievozilor Dragoș Vodă, Bogdan Vodă, Petru Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, ale scriitorilor sireteni Simion Florea Marian, Mihai Teliman, Teodor Ștefanelli și al poetului nostru național, Mihai Eminescu.
Să nu uităm că același sculptor este și autorul bustului lui Lațcu Vodă, dezvelit cu ocazia sărbătoririi a 125 de ani de la înființarea liceului siretean, și al grupului statuar “Unirea” din centrul orașului.
Toate aceste aspecte, la care se pot adăuga și multe altele, dovedesc incontestabil vocația spirituală a orașului Siret, fostă capitală a Moldovei și străveche cetate a culturii românești.
Profesor, Silvestru Pânzariu

Siret cultural landmarks
Siret, old capital of Moldavia, the town which has recently celebrated 675 years old, may be proud of its exceptional spiritual values adding to its historical glorious past.
For over six centuries lasted here in Siret the church „St. Trinity”, built during the reign of Peter Musat, first building on a conch plan, a real „mother” of all medievale Moldovian churches. They of course taught here both Romanian and Slavonic. More famous was, however, the Latin school from Siret, which operated in addition to the Franciscan monastery, since 1371, as the first serious institution, well organized in the history of Romanian education, as noted by the historian Dimitrie Onciul. Many graduates of this school, sons of wealthy merchants, continued their studies at famous universities in Europe at that time, including, the prominent Krakow university. Also during the reign of Laţcu Vodă, after the Pope recognized the rank of „Civitas” for the capital of Moldova, it was founded in Siret a Catholic bishopric, where five bishops activated.
Over centuries, Ștefan Petriceicu Vodă enriched the urban heritage of Siret with two other architectural jewels: the church „St. John the Baptist „in the central part of the town and the church „St. Onufrie” in Mănăstioara neighborhood.
In 1775, the Austrian authorities recorded the existence of serious schools in Siret, so that this year „Petru Mușat” school celebrated 240 years of existence in perfect legitimacy.
The nineteenth century is marked, in the former capital of Moldova, by the exceptional work of three outstanding leaders of Bucovina culture: the academics Teodor Ștefanelli, Simion Florea Marian and journalist Mihai Teliman. The first will remain, of course, in our culture through his immortal memories, dedicated to his good friend and classmate from Chernovtsy, Mihai Eminescu. They will meet again in Vienna during student years. The second served as priest and teacher in Siret, but remaining in the public eye for his work as folklorist and exceptional ethnographer. The third has won the reputation of the greatest journalist of Bukovina, rightly famous for its stories are like torn from today’s reality.
At the end of the nineteenth century the Siret high school was founded and was named after the wise ruler of Moldavia, Laţcu Vodă, son of Bogdan I between the wars. Among the teachers at its beginnings, it should be recalled, among others, the writer Silvester Iaricevschi. School yearbooks, which in the early years were written in German, then in Romanian, recorded the town’s main cultural events and current school situation. Thus, due to these yearbooks, generations have learned that in Siret many famous people have lectured in the interwar period: LiviuRebreanu, Ionel Teodoreanu, Leca Morariu, that citizens have had the pleasure to watch in Siret theatrical performances presented by actors coming from Bucharest, Iasi, Chernivtsi, and even Vienna. The soul behind these yearbooks was the teacher and headmaster, Nicodim Ițcuș.
Then some young intellectuals enthusiasts (A. Fortuna, I. Șt. Băncescu, O. Băncescu, O. Olenici), supported by the „LaţcuVodă” worked together for printing out for four years the school magazine „Sound of literature” (1933-1937), which will become a prestigious literary publication in Bukovina, where writers and scholars important as Traian Chelariu, Leca Morariu, E. Ar. Zaharia, George Nimigeanu, etc. collaborated.
A leading figure in Bucovina culture of that time was Professor Peter Tomaschek from Siret who had multilateral concerns, proving a lot of love for national literature and people. In this regard, he has published numerous studies devoted to Romanian folklore and history and also the unpaired national poet –Mihai Eminescu.
After the 1989 revolution, rich cultural tradition of our town revived through high school yearbooks, recurrence of the magazine „Sound of literature” which has reached the XIIth year and seventeenth number of appereance, enjoying collaboration of recognized cultural figures such as Ion Popescu – Sireteanu, Ion Filipciuc, Constantin Hrehor, Ilie Cojocaru. The magazine, directed by Professors L. Gabor and S. Pânzariu has won in the last three years, three different awards participating in school magazine competitions.
Son of our town,prof. univ. dr. Ion Popescu – Sireteanu gave his native place two reference works: „Siret – fireplace of Romanian history and culture” and „Siret Town and its surroundings”, works that show the love and appreciation of the author for this land of legend and special people who lived here.
Far away, in Sweden, researcher Doina Onica, born Cilievici, granddaughter of professorTomaschek works hard in the realm of science and the results of her work have resulted in dozens of valuable works in biochemistry.
Ilie Cojocaru, another son of these lands, was awarded by the Writers Union of Romania, for his book of poems „Sin and inspiration”. The jury for granting this award was chaired by the renowned critic and literary historian Nicolae Manolescu.
Worthy of mention is the initiative ofsome teachers at „Laţcu Vodă” high school in Siret, to republish, with the help of „Institute Bucovina – Bessarabia” in Rădăuți, two major works of local authors prohibited until the revolution: „Stories” by Mihai Teliman and „Siret Town in ancient times” by Simeon Reli.
Finally, Siret people are proud that their town was enriched with new works of art belonging to the late sculptor Vasile Condurache. We are talkning about the busts Dragoș Vodă, Bogdan Vodă, Petru Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, local writers such as Simion Florea Marian, Mihai Teliman, Teodor Ștefanelli and our national poet, Mihai Eminescu.
Let us not forget that the same sculptor is the author of the bust of Laţcu Vodă, unveiled on the occasion of the 125th anniversary of the establishment of local highschool, and statuary group „Union” in the town center.
All these aspects, to which more can be added, prove undeniably the spiritual vocation of Siret town, former capital of Moldavia and the ancient city of Romanian culture.
Teacher, Silvestru Pânzariu

Scrie o compunere de două pagini în care să fie vorba despre tine. Povesteşte cine eşti, ce îţi place să faci. Povesteşte despre părinţii tăi şi despre ceilalţi copii.
Compunere
Pe mine mă cheamă Călin. Sunt şef de detaşament pentru că am şnur galben. L-am cumpărat cu doi lei de la magazinul de lângă Loto Prono. Am zece ani şi locuiesc în Republica Socialistă România, într-un oraş care trec peştii dintr-un râu. În fiecare zi, mama mă trezeşte la ora 6, când pleacă la serviciu la Fabrica de Covoare, unde se fac covoare tare frumoase, de pus în sofragerie. Mă duc la şcoală şi mă îmbrac singur şi mă trezesc foarte dimineaţă. Cheia o ţin la gât ca să nu se piardă. Alţi copii pierd cheia.
La şcoală învăţ multe lucruri. De exemplu am învăţat că ţara noastră este cea mai frumoasă şi cea mai bogată din lume. Avem zăcământuri de tot felul, în păduri creşte porcul mistreţ şi alte animale precum cerbul şi veveriţa care se caţără în copaci. Am văzut şi eu veveriţe într-o escurise cu clasa noastră.
Cel mai mult îmi place orezul cu lapte şi când tovarăşa învăţătoare îi bate la fundul gol pe copiii de la Casa de Copii. Şi noi îi batem în pauze, dar tovarăşa îi bate mai bine cu cureaua. Cel mai rău este Ciocan Nicolae care a furat cincizeci de lei şi tovarăşa noastră l-a chemat pe tovarăşul Maţner şi l-au bătut o oră întreagă până a spus că a furat banii şi de fapt îi furase Ursachi Nicolai. Eu stau în bancă cu Niţă Valentin, care copie de la mine la lucrările de control. Cel mai mult, dintre fete, îmi place de Semeniuc Oana, pentru că are ochii albaştri şi are mama educatoare. Şi de Hriţcu Brânduşa îmi place. Mama ei este vânzătoare.
Pe tata îl cheamă Radu. Are pistol pentru că este ofiţer. Cu pistolul îi împuşcă pe oamenii care trec frontiera. Are şi cal. Îl cheamă Liliac. O dată am stat pe el şi a luat-o la fugă. Bunica s-a speriat, eu nu m-am speriat. Tata merge la cazarmă, unde este şef. Acolo sunt soldaţi care fumează şi care apără ţara de duşmani. Republica Socialistă România are tare mulţi duşmani. Au fost foarte multe războaie, dar Ştefan cel Mare i-a bătut pe toţi. Eu am învăţat la şcoală despre Ştefan cel Mare.
Cel mai rău este că nu pot să-l spun pe „R”. Bunicul a zis că sunt prostălău. Bunica a zis că limba trebuie să tremure ca răciturile. Au încercat toţi să-mi tremure limba, dar n-am putut. Câteodată copii se râd de mine şi mă poreclesc şi mă înstrâmbă. Eu îi bat şi ei vin la uşă la mine să mă pârască. Noi ne jucăm foarte frumos la bloc. Ştim foarte multe jocuri din care cele mai frumoase sunt ţară ţară vrem ostaş, telefonul fără fir, ascunsa, câţi paşi îmi dai împărăteasă şi fotbal. Şi şotronul. Fetele sar coarda. Odată Adoliu Marius a spart cu mingea geamul la tanti Matrona şi am fugit toţi. După ce ne jucăm frumos mergem acasă şi ne uităm la Tezaur folcloric, unde este un cal alb care fuge prin iarbă. Seamănă cu Liliac, numai că calul din televizor este mult mai mic.
Sâmbătă la amiază merg la bunicii mei cu autobuzul de la amiază. Acolo este frumos. Bunica spune că e raiul pe pământ. Bunicul fumează trei pachete de ţigări pe zi şi zice că raiul nu există şi că e o scorneală a babelor. Mă trimite pe furiş la bufet să-i mai cumpăr alte pachete. Bunica nu ştie. Bunicul e priceput, dar îl doare tare capul. Munceşte şi ascultă în fiecare seară la radio. Odată am fumat şi nu m-a simţit nimeni, dar n-am să mai fac că nu e frumos. Ne întoarcem la amiază şi apuc doar sfârşitul de la desenele animate de la ora unu jumate. Sunt foarte frumoase. Mie îmi plac desenele animate.
Când o să fiu mare trebuie să mă fac poet. Aşa zice tata. Eu vreau să mă fac cioban că am un fluier roşu. Mi l-a luat de la târg bunica şi cânt foarte frumos la fluier. Şi lui mama îi place. Spune că o ezasperez.
Cel mai mult îmi place să cumpăr pâine. Luăm două pâini în fiecare zi pentru că suntem o familie de un om, o femeie şi un copil: tata, mama şi cu mine. E frumos să cumperi pâine. Foarte multă lume cumpără pâine. E aglomeraţie la Pâine. Odată am pierdut cartela, dar a văzut-o un om mare pe jos şi mi-a dat-o înapoi. Fără cartelă nu poţi să mănânci pâine. Pâinea e bună. Eu mănânc multă pâine ca să cresc mare. De multe ori mănânc pâine goală, aşa e de bună.
Eu şi copiii de la mine din clasă suntem pionieri. Avem cravate roşii. Mai sunt şi alte cravate roşii la Complex, la etajul doi, unde vinde mama lui Brânduşa. Roşu înseamnă sângele vărsat de strămoşii noştri ca să trăim noi. Şi mie mi-a curs odată sânge din nas. Ungureanu Iulia a zis că cui îi curge sânge din nas este strămoş, dar nu-i adevărat. Am stat cu mâna sus şi mi-a trecut. Şi mi-a mai curs când m-am julit la genunchi şi am rupt uniforma. Sângele are culoarea roşie. Anul trecut i-am spart capul lui Bobu Elena care stă în blocul celălalt şi i-a curs mult sânge. Am vrut să fie şi ea strămoaşă. Am învăţat că nu-i frumos să spargi capul la copiii cu care te joci pentru că le doare. N-o să mai sparg capul la nimeni cu care mă joc.
Când o să ajung în clasa a cincia o să am mai mulţi profesori. N-am s-o uit niciodată pe tovarăşa învăţătoare care este cea mai bună şi cea mai frumoasă învăţătoare din lume, care a fost la mine acasă odată.
Dr. Călin Ciobotari

Write a composition of two pages that are about you. Tell us about who you are, what you like to do. Tell us about your parents and other children.
Composition

My name is Călin. I am chief of detachment because I own the yellow binder. I bought it with two coins from the shop next to Loto Prono. I am ten years old and live in the Socialist Republic of Romania, in a city in which fish swim peace fully in a river. Every day my mother wakes me up at 6am when she lives for her work to the Carpet factory. It is there where they make carpets that are pretty nice, to lay in the living room. I go to school and I get dressed by myself and I wake up very early every morning. I keep my home key tied to a rope around my neck so as not to lose it. Other children often lose the key.
At school I’m learning a lot of things. For example, I learned that our country is the most beautiful and richest in the world. We have deposits of all kinds in the ground and wild bears and other animals grow in the forests. Animals such as the deer or the squirrel climbing trees. I’ve seen squirrels on a trip made together with our class.
Most of all I like rice with milk and when our teacher slaps the bare bottoms of other children from the orphanage. We beat them as well during school breaks, but the teacher beats them harder with the belt. The worst of them all is Ciocan Nicolae who stole fifty lei and our teacher called Mr. Maţner and beat him up an hour until he said he admitted stealing the money. Actually the money were stolen by Ursachi Nicolai. I sit together with Niță Valentin in the same bench, the one who always cheats during tests. Of all the girls in our class I like Semeniuc Oana the most, because she has blue eyes and her mother is a teacher. I also like Brânduşa Hriţcu. Her mother is a saleswoman.
My father’s name is Radu. He owns a gun because he is an officer. With his gun he shoots people who cross the border. He also owns a horse. Its name is Liliac. I once sat on it and it started to run very fast. Grandma was scared; I wasn’t. Dad goes to the barracks, where he is in command. There are soldiers who smoke and defending the country from enemies. Socialist Republic of Romania has strong enemies. There have been many wars, but Ștefan cel Mare beat them all. I learned at school about him.
The worst is that I cannot pronounce the letter „R” right. Grandpa said I’m kind of dumb. Grandma said that the tongue should tremble like jelly. They all tried to shake my tongue, but I just couldn’t do it right. Sometimes kids make fun of me and call me names and try to act like me. I always beat them and then they come to tell on me. We play very nice around our neighborhood. We know a lot of games but I like most “Country, country we need soldiers”, “Cordless phone”, “Hide and seek”, “How many steps do you give me, queen?” and football. And hopscotch. Girls are jumping rope. Once Adoliu Marius broke the glass of Mrs. Matrona with the ball and we all ran. After playtime we all go home and watch Folk Treasure, a TV show where there’s a white horse running through the grass. It looks a lot like Liliac, only that the horse in the TV is much smaller.
Saturday at noon I go to my grandparents’ house by bus. It is beautiful there. Grandma says it’s heaven on earth. Grandpa smokes three packs of cigarettes a day and says that heaven does not exist and it’s a figment of old women. He sends me often to go to the village buffet and secretly buy him more packs of cigarettes. Grandma doesn’t know. Grandpa is good at everything, but his head hurts a lot. He works hard and listens to the radio every night. Once I smoked no one could tell, but I won’t do it anymore ‘cause it’s not nice. We return at noon and get to watch just the end of the cartoons at half past one. They are very beautiful. I like cartoons.
When I grow up I must become a poet. This is what father says. I want to become a shepherd and I already have a red whistle. I got it from my grandmother when she bought it for me from the fair and I whistle very well. Even mother likes it. She says I stress her out of her minds.
Most of all I like to buy bread. We take two loaves of bread every day because we are a family of a man, a woman and a child: father, mother and me. It’s nice to buy bread. Many people buy bread. It’s always a crowd buying bread. Once I lost the card, but a big man spot it down and he gave it back to me. No card means you cannot eat bread. The bread is good. I eat a lot of bread so as to grow up. I often eat bread with no other food, it’s that good.
Me and the other children in my class are pioneers. We have red ties. There are other red ties at the Complex, on the second floor where Brânduşa’s mother sells stuff. Red means the blood shed by our ancestors just for us to have a life now. I once had my nose bleed. Ungureanu Iulia said that whose nose bleeds is an ancestor, but it’s not true. I had my arm standing up and the bleeding stopped. I also bled when I bruised my knee and I tore up my uniform. The blood is red. Last year I broke Bobu Elena’s head behind the block and she bled a lot. I wanted her to be an ancestor too. I learned it’s not nice to break the head of the children you play with because they hurt. I will not break the head of anyone that I play with.
When I reach the fifth grade I will have more teachers. I will never forget the comrade teacher who is the best and the most beautiful teacher in the world that was once at my home.
Phd. Călin Ciobotari

Orașul din piatră cu oameni din lut
“Eram oameni ca toți oamenii Pământului… bogați, săraci, buni și răi. Poate eram mai puțini decât suntem acum. Războiul, foametea, bolile or fi fost de vină. Vorbeam limba părinților noștri dar era bine să ști și limba stăpânirii, oricare ar fi fost ea. Bunica mea a umblat la școala nemțească, eu la cea românească…Celelalte graiuri le-am învățat, pe uliță, la joacă…Erau de seama mea și copii ai polonezilor, și ai evreilor…Și uite așa, am luat de la unul, de la altul…”
Mă uitam la bătrân mirat. Copilul din mine se întreba… A fost vreodată bunicul, copil? Îl vedeam cu ochi încă cruzi, de aluat fraged. Nu puteam să mi-l închipui decât așa, cum îmi stătea în față, cu părul cărunt, cu chipul tăiat în linii aspre, cu o privire când senină, când înrourată…Pentru vârsta mea, era întocmai ceea ce trebuia să fie…..o poveste frumoasă. Bătea coasa la babcă ,ca într-un ritaul știut doar de cei ce au stăpânit locurile pe care călcam și acum se odihnesc undeva, nu departe într-un cimitir cu cruci de lemn putrezit sau de piatră măcinată…Puțin mai încolo începea orașul .
„Vechi târg…A stat și cneazul o vreme aici. Era bogat…Dar toate sunt ca o scară. Urci, cobori… Toate trec. Numai oameni nu pot fi stârpiți. Și cât încearcă chiar ei să să se stârpească! Război și sânge, apoi pace și iar război…Mor unii, vin alții și stirpea omului nu se pierde. Îi sunt prea dragi oamenii lui Dumnezeu. De ce? Nu mă întreba. Astea le știu popii, cei învățați…. Eu știu doar ce am văzut și trăit. Și am trăit multe, bine ar fi să nu le trăiți și voi. ”
Ultimele cuvinte sunau ca o rugăciune, ca o binecuvântare, ca un îndemn, ca un sfat…Nu le înțelegeam atunci întru totul. Poate nici acum nu le-am înțeles pe deplin. Stăteam lângă el, pe o brazdă de fân nu de mult tăiată și cu un pai, călăuzeam pe alt drum decât cel dorit, niște furnici negre, încăpățănate să se întoarcă la mușuroi, acasă. De nu m-ar vedea bătrânul…Cică nu-i bine, astfel de jocuri aduc ploaia. Bătrânul, cu cămașa asudată, vorbea de alte timpuri…
„Până la război a fost bine.Ne-am făcut casă și acareturi, în câmp, după pod, mai departe de oraș. Am cumpărat pământ. Pământul,pentru noi țăranii, era de mare preț. L-am luat de la alții pe bani, cinstit. Ei se aflau ori în nevoi, ori minte sau putere nu aveau ca să-l mai țină. Am făcut bani muncind cu caii și căruțele. Nu era ușor. Evreii cei bogați, comercianții orașului, că ei țineau orașul în spate, ne arvuneau să le ducem mărfurile la Cernăuți. Pentru ei era mai ieftin decât cu trenul. Pentru noi era un câștig bun. Aveam două perechi de cai. Ne porneam de cu seară. În Codrii Cosminului, noaptea șiruiri de căruțe, cu călăreți în față și în spate, cu făclii, nu odată erau năpădite de tâlhari. Și aveam doar vreo șaisprezece ani pe atunci! ”
„Diakuiu vam!” Răspundeam, în ucraineană, mulțumind, la vreo gospodină grăbită, care ne saluta, cu „Doamn, ajută! ”, venind de la târgul din zi de marți. După această frângere a poveștilor… bunicul rostea un șir întreg de nume de negustori evrei și stăzile pe care aceștia își aveau prăvăliile, casele, băncile, depozitele…Urmau întâmplări hazlii sau înspăimântătoare, cu furi, neveste de negustori, rabini, sași harnici și voinici, năluci și comori ascunse prin zidurile groase ale caselor sau în pivnițele de piatră… Mă miram de ce nu mai aud pe străzi nume ca acelea din spusele bătrânului, nu puteam să pricep de ce sloiurile de gheață ale râului Siret erau tăiate și mutate cu grijă în beciurile cârciumilor și a magazinelor, căutam în gând clădiri care nu mai erau și număram pe degete câți nemți au mai rămas. Bătrânul tereminase de ascuțit coasa. Se întinse pe iarbă, pe o parte, punându-și șapca pe ochi. Ar fi vrut să se odihnească. Era prea cald..era la prânz. La cosit venisem încă dinainte de răsărit. Pe rouă. Atunci fierul coasei taie bine, taie adânc… Nu-i dădea pace o muscă mare, neagră. Sau poate amintirile… Urmau cele triste. Despre război, despre Rusia cea îndepărtată, despre camarazi uciși lângă el, în tranșeu, de un glonț venit de nicăieri, despre văduve și orfani, despre milione de destine decise de imperii nepăsătoare și orgolioase, depre supraviețuire și frică, ură și curaj, foamete și boală.
S-a ridicat în picioare. Ceva nu-i dădea pace. Am întors privirea de la trupul lui muncit, cu brațe noduroase și umeri lați, spre drum. Ar fi trebuit să vină bunica, cu mâncare. Cu borș roșu, încă cald, cu cârnați scoși din putina cu untură, cu cartofi copți în rulă și cu o oală plină ochi cu chișleac dres cu smântână. Pentru el doar, și cu o sticlă de jumătate, de samahoncă. Și poate a copt și pampuște…
„De ai ști ce bune-s.. ” rosti el. Îsta-i solomonar … De unde știe la ce mă gândesc! Dar nu știa, atunci cel puțin…
„De ai ști ce bune-s..perele din grădina lui Grușchevici. Sunt cele mai dulci din Siret sau din lume…Am venit târziu din armată. Abea în toamnă mi-au dat drumul. În mai se terminase războiul și îmi era un dor de casă…Pe noi cei care am luptat din prima zi ne-au mai ținut prin țară să avem grijă de civili că era plină țara de hoți. Se înrăise lumea . Scrisorile nu au ajuns niciodată la ai mei. Din 42 nu mai știau nimic și mi-au făcut mormânt, cruce și deja eram pomenit de popă, în biserică, în rândul celor drepți. Am venit pe la începutul lui octombrie și am intrat în oraș seara. Se uitau cunoscuții la mine ca la un strigoi.Dar nici ei și nici orașul nu erau mai breji. Totul o ruină. Oameni și clădiri. Vreo doi, într-o cârciumă au și ieșit pe geam când m-au văzut intrând pe ușă. După ce am dat de băut la toți, am plecat spre casă. Era o lună mare și plină iar din grădina lui Grușchevici perele coapte miroseau amețitor. Mi s-a făcut poftă. Am sărit gardul și când am mușcat din pară mi-am dat seama că sunt viu. Abea atunci mi-am dat seama că sunt viu. Că am scăpat. Am dat să mulțumesc lui Dumnezeu, dar nici diavolul nu era departe… Un drac de jandarm, care stătea în gazdă la bătrâna săsoaică, aciut de pe nu știu unde, cu o gioarsă de pușcă venind tiptil, îmi împinse țeava în spate și striga în gura mare că mă împușcă , că am venit să-i fur perele. Auzi la el…eu, hoț de pere. Și urla de parcă se terminaseră toate perele din lume! Ehe! Câinele care latră nu mușcă! Am dus mâna la centură, am scos, pe tăcute revolverul, că doar nu eram prost să nu am astfel de sculă trebuincioasă, m-am făcut că îmi cade ranița de pe umăr, m-am răsucit și i-am miruit una cu patul în frunte. A căzut lat. Eu care nu am murit la Don și în Munții Tatra era să fiu făcut oale și ulcele sub un păr, în grădina la baba Grușchevici, în Siret. Hoț de pere răpus de un căcăcios de jandarm care nici pe front nu călcase! ”
Un râs puternic însoțea spusele sale. Rădea din tot sufletul… Bucurie lui era bucuria tuturor ființelor vii, mici și neînsemnate în fața marilor pericole orânduite fără voia lor, de gigantice forțe, stihii care dau de înțeles că nimeni și nimic nu le stă împotrivă, că nimeni și nimic nu le scapă. Bucuria lui, era, cred, împărtășită și de firul de iarbă scăpat de sub ascuțișul coasei și de furnicile pe care eu încetasem să le mai necăjesc atras fiind de cele rostite. Bucuria de a trăi a celui din fața mea a fost o bucurie încrâncenată, puternică dar și măsurată, întocmită astfel încât ea să se regăsească în cele mai neînsemnate și realizabile lucruri. O casă, o familie, un copil…Toate îngrijite din puținul bine drămuit al muncii fizice istovitoare dar care să fie făcută fără înpietrirea inimii și a sufletului. Pentru aceasta ca leac, erau sărbătorile, duminicile, rugăciunile, paharele închinate cu măsură, nunțile, botezurile, parastasele, și iarăși paharele închinate cu măsură la mese cu mâncăruri simple dar gustoase și iarăși zile și nopți dormite în somn greu , pentru tămăduirea oaselor frânte și a trupurilor obosite.
„După război am luat totul de la capăt. Nu mai aveam nimic. Ne-au luat caii, pământul..A venit foametea. Colectivizarea. Mulți au fugit. Au plecat în alte țări.Evreii în Palestina.Mulți nemții în Germania, ceva polonii în Polonia.Comunismul i-a fugărit. Eu nu am plecat . Am rămas în oraș. Nu aveam voie să vorbim, la un momendat nici măcar ucrainește…. Oameni străini s-au așezat în casele rămase goale. Unii au adus cu ei și obiceiuri rele. Alții au venit cu ceva bun. Au mai împrumutat de la cei rămași și din cele frumoase și din cele urâte. Și noi ne-am ales de la ei cu ceva nou. S-au amestecat toate. Din toți sau născut alții și alții or să se amestece cu alții … Toate cu un chip nou. Poate nu așa frumos ca cel vechi. Ăștia mai din urmă, comuniștii, despre asta tot au bătut toaca. Că fac ceva nou. Au făcut…. Nou și urât… Au dărămat casele mari, cu două caturi, gândite după meșteșugul arhitecților învățați din Cernăuți și Viena și au făcut blocuri tocmai în inima orașului. Ca niște hangare cenușii, culcuș pentru proletariat… ”
A scuipat moșneagul. S-a oprit.
„Vine bunică ta! Hai să mâncăm!!!”
Și am mâncat. Trupul se veselea de gustul bucatelor. Cred că și sufletul….Mâncam în cel mai vechi restaurant. Mâncam pe iarbă, sub doi pruni, cu gândul că am făcut treabă bună și merităm să ne înfruptăm din roadele lutului. Un grup de voluntari englezi care treceau pe acolo, însoțind, la plimbare, pacienții Spitalului de Neuropsihiatrie ne-au fotografiat. Era un picnic inedit pentru ei…Pentru noi nu erau decât niște străini. Bunica a strâns ștergarul alb, a mai stat ceva timp după care invocând ajutorul divinității a plecat spre casă printre grădini, pe ulițe strâmte, pe lângă fântâni cu ciutură de lemn și zidire de piatră …. După câțiva ani a plecat și mai departe… într-o grădină mult mai mare și mai frumoasă, Raiul. Căci așa și-l imagina ea și așa poate că și este….
Bunicul a mai rămas cu noi….și tot a depănat povești. Ele erau rânduite pentru fiecare timp al trupului și gândului meu. Copilărie, adolescență, maturitate…A murit într-o iarnă. Într-o seară de Crăciun. A stat la masă ca un patriarh, alb, nins, bucuros că fiica mea mănâncă bine, că i-a colindat, că îl pupă pe ambii obraji, că alt lăstar a răsărit din ființa sa puternică, noduroasă, încăpățănată, iubitoare de viață și frumos…
A murit după ce am plecat. Spre dimineață, spre răsărit…plecând spre apus. De la o sărbătoare la alta. Când l-am îngropat, în spate dricului, dintr-o parte și alta mi-am imaginat că din clădirile vechi rămase în picioare îl salută stăpânii de altă dată. În idiș, germană, română, poloneză…Erau toți acolo. Sunt toți aici.Într-un oraș, același, cu alte chipuri, perene, de oameni, plăpânzi ca firul de iarbă, mărunți și neînsemați ca furnicile.
Mihai Mihăiescu Aniuk

The town made of stone with clay people
„We were all men living on the same Earth … rich, poor, good and bad. Maybe I was less than we are now. War, famine, disease, or have been to blame. Speak the language of our fathers, but it was good to know the language rule, whatever it was. My grandmother walked Germanic school, I on the other dialects Romanian … I learned on the street to play … my mind were the children of Poles and Jews … And so you’ve got one from another … ”
I looked at the old man staring. The child in me was ever wondered … grandfather, baby? Sees with eyes still raw, the pastry. I could not imagine him than me so, as I sat in front with gray hair, his face harsh lines cut with a look when serene, when dewy … For my age, it was just what it should be. .. a beautiful story. Babcă beat the scythe as a ritual known only by those who have mastered the places you walk and now resting somewhere not far away, in a cemetery with wooden crosses or stone ground … rotten little later began town .
„Old and state fair … A Prince for a while here. It was rich … But all are like a ladder. Climb, descend … All through. Only people can not be cut off. And even as they try to eradicate! War and blood, and then peace and war … Mor some others come and man the stock is not lost. I too loved God’s people. Why? Do not ask me. That I know priests, the learned … I only know what I saw and experienced. And I lived many well as live and not to you. ”
The last words sounded like a prayer, a blessing, as an incentive, as a tip … do not understand it fully. Can we still do not fully understand. I sat next to him on a long swath cut hay and not a straw, guided by another route than desired, black ants, stubborn to return to nest at home. For I would not see old … They say not good, these games bring rain. Old, sweaty shirt, spoke of another time …
„Until the war was good. We made the house and outbuildings in the field, after the bridge, away from the city. I bought ground. Earth, for us peasants, was of great value. I took money from others, honestly. They were often in need, either lying or did not have power to take it again. I made money by working with horses and carts. It was not easy. Jews rich, city merchants, they held the city back, we pledge to carry goods from Chernivtsi. For them it was cheaper than the train. For us it was a good win. I had two pairs of horses. We started the evening. In Forests Cosminului at night şiruiri carts with front and rear riders with torches, not once were infested with robbers. And I was only about sixteen years then! ”
„Diakuiu vam” responsibility in Ukraine, thanks in no hurry housewife who greet us with „Lord, help! „Fair coming from Tuesday. After the breaking of stories grandfather spoke a whole series of names Hebrew merchants and stasis that they had their shops, homes, banks, deposits or frightening … We’re going to steal America’s Funniest Home Videos, wives of merchants, rabbis, Saxons hardworking and valor , ghosts and hidden treasures through the thick walls of stone houses or cellars … I wonder why not hear the street names as those of the elders said, I could not understand why the ice floes of the Siret River were cut and moved carefully in the cellars of pubs and shops, looking silently buildings there were not many Germans were very few left. Old tereminase sharp scythe. He lay on the grass, on the one hand, putting his hat over his eyes. He wanted to rest. It was too hot … it was midday. The cutter had come even before sunrise. The dew. Then the iron scythe cut well, cut deep … There’s a fly nagging large black. Or the sad memories … We’re going. About the war, about the distant Russia, about comrades killed by him in trench, a bullet came out of nowhere, about widows and orphans, about millions of destinies of empires decided careless and haughty, Understanding survival and fear, hatred and courage, hunger and disease.
Was stood up. Something’s nagging. I turned away from the body of work, with gnarled arms and broad shoulders, towards the road. Grandma would have come with food. The red borscht, still warm, with little sausage removed from the fat, baked potatoes in a pot rolled and packed with chişleac topped with sour cream. For him only, and half a bottle of samahoncă. And maybe baked and pampuşte …
„For you know what’s the best! ” He said. ISTA’s solomonar … How does he know what I think? But he did not know; then at least …
„For you know what best-s … pears in the garden of Gruşchevici. They are the sweetest in the world Siret or later … I came out of the army. Not until they let me fall. In May the war was over and I was a homesick … we who have fought on the first day we have kept the country to take care of civilians that country was full of thieves. The INRA world. The letters never reached the mine. From ’42 did not know anything and they did grave cross and I was already mentioned the priest in the church among the righteous. I came in early October and entered the city at night. Acquaintances looked at me as a ghost. But neither they nor the city were not breje. Everything ruin. People and buildings. A couple in a pub, and they went out the window when they saw me coming through the door. After I gave a drink at all, I went home. It was a big moon, full and ripe pears in the garden of Gruşchevici smelled intoxicating. I was done lust. I jumped the fence and when I bit the look I realized that I am alive. Only then I realized that I am alive. I escaped. I gave thanks to God, nor devil was not far … A devil of a gendarme, who was standing at the old host săsoaică, sheltered from I know not where, with a gun rag coming slowly, I pushed back and pipe shout out loud that I shoot, I came to steal pears. Listen to him … I Pear thief! And howl as if all were over the pears in the world! Ho! Barking dog does not bite! I put his hand to his belt, pulled his revolver quietly that only I was not so stupid to not needful tool I made that I hurt falls on the shoulder, I turned and I anointed one by the bed forehead. He dropped dead. I am not Don died in Tatra Mountains, was to be done dead and gone under hair in the garden at baba Gruşchevici in Siret. Pear thief killed by a gendarme shitty to keep off any front! ”
A loud laughter accompanied his words. Joy laugh with all my heart … was the joy of all living beings, small and insignificant in the face of great danger ordained unwillingly, the gigantic forces that give stihii understand that nobody and nothing is against, that nobody and nothing they lose. His joy was, I think, shared by the blade of grass out of the edge of his scythe and ants that I ceased to annoy them, attracted by the spoken. The joy of living the one in front of me was a fierce joy, strong but measured and drawn up so that it is found in the smallest things and achievable. A house, a family, a child … All of neat little better grueling physical labor Choose carefully, but be made without hardness of heart and soul. For this, the cure were holidays, Sundays, prayers, worshipers as glasses, weddings, Memorial Services, and again dedicated to measuring cups on tables with simple but tasty dishes, and again slept in days and nights sleep difficult for bone healing broken and tired bodies.
„After the war I took all over again. There was nothing. We took the horses, the earth … He came hunger. Collectivization. Many fled. They went to other countries. Jews in Palestine. Many Germans in Germany, some Poles in Poland. Communism chased him. I have not gone. I was in town. I was not allowed to speak at one time even strangers in Ukrainian … sat in the empty houses. Some have brought with them bad habits. Others have come up with something good. They also borrowed from the left and from the beautiful and the ugly. And we have chosen them with something new. I mix all. For all others were born to mingle with others or others … All with a new face. Maybe not as nice as the old one. May these latter Communists, about it all beat chop. That do something new. They did … New and nasty … They demolished big houses with two storeys, designed by architects learn the craft of Vienna and Chernivtsi and made just blocks in the heart. Like hangars gray couch for the proletariat … ”
The old man spat. He stopped.
„Your grandmother is coming! Let’s eat !!! ”
And I ate. The body Merry dishes taste. I think the soul … We ate in the oldest restaurant. We ate on the grass under two plum trees, thinking that I did a good job and deserve to partake of the fruit of clay. A group of British volunteers who went there, along for the ride, Neuropsychiatric Hospital patients, we have photographed. It was a unique picnic for them … For us there were only strangers. Grandma tight white towel, he stayed a while and then invoking the help of divinity, he left home gardens, the streets narrow, besides bucket wells wooden and stone masonry … After a few years left and more … in a much larger garden and beautiful heaven. For so imagine it so maybe it is ….
Grandpa left us … and troubleshoot stories. They were appointed for each time the body and my thought. Childhood, adolescence, adulthood … He died one winter. One evening Christmas. He sat at the table like a patriarch, white, gray, happy that my daughter eats well, that he wandered, that it kisses on both cheeks, another shoot that sprang from his being strong, gnarled, stubborn, loving and beautiful life. ..
He died after I left. In the morning, the east … starting westward. From celebration to another. When I buried behind the hearse, from both sides I imagined that the old buildings stood greets owners of another time. In Yiddish, German, Romanian, Polish … They were all there. They’re all here. In a city, same with other faces, perennial, people, frail thread of grass, petty and neînsemaţi like ants.
Mihai Mihăiescu Aniuk

Adresăm cele mai calde mulțumiri sponsorilor noștri:
Sorin Fraseniuc, Dorin Grosariu, Anton Holovca, Harasemiuc Liliana, Toader Cornel, Hangan Cristian, Râznic Ioan, Zus Cristian, Zoară Dorin

Mulțumim celor ce au contribuit cu fotografii:
Prof. Gabriela Beldie
Alin Mateiciuc
Prof. Tudose Vladimir
Prof. Mihai Mihăiescu Aniuk
Grîu Gheorghe
Valentin Harasemiuc
Ing. Holovca Anton
Dorin Grosariu