Capac pentru oala cu chișleac – 2012

Capac pentru oala cu chișleac – 2012

Prefață

Călin CIOBOTARI

Farmecul discret al lucrurilor simple…

Când l-am cunoscut, cu mulți ani în urmă, pe Florin Gușul, era un practician al dragostei. Femeia încă nu devenise un concept, ci i se livra în învelișuri de piele și tremur. Îl regăsesc acum, în volumul acesta de versuri, ca pe un teoretician, e drept – mult încercat, al amorului. Florin Gușul scrie poezie ca și cum ar face sex neprotejat: cu riscul de a se îmbolnăvi de o boală venerică a spiritului sau cu tentația nerostită de a lăsa greu un pântec de …idee. Conștient că „e nevoie de ani/ ca să cunoști dragostea”, poetul evită afirmațiile definitive, plasându-și discursul într-un provizorat al așteptării.
Ca stare de fond, e de găsit în poemele sireteanului o constantă melancolie. Uneori ea e de sorginte bacoviană: regăsim inutilitatea ploii, înstrăinarea, țărâna și „inflorescențele” ei, glacialități felurite datând tocmai din „preistoria dragostei”. Alteori, paradoxal, melancolia provine din împlinire, însă, de cele mai multe ori, ea are ca sursă căutările de tot felul.
Poezia lui Florin Gușul este definită, prioritar, de simplitate. Nu simplism, ci forma aceea primară de raportare la lume, la cosmos, despovărată de prejudecăți și de balastul prea-plinului civilizațional. „Surâsul fetei de la țară” devine, într-o astfel de lectură, paradisul pierdut.
Nu lipsesc accente ludice: „atât de tare m-ai schimbat/ încât și cartea de identitate/ se schimonosește la mine” – se prooduce un contrast constructiv între tonalitățile nostalgice și inserturile de zâmbet, tentația lecturii devenind cu atât mai mare.
De remarcat este, apoi, muzicalitatea subtilă pe care o imprimă, uneori, Florin Gușul versurilor sale: „Plouă-n ochii tăi tăcuți/ focu-n sobă lin horește/ tu fumezi și niște umbre/ umbra mea le adumbrește”; sau „…de iubiri cu ploaia-n geamuri/ și cu vin atât de vechi/ precum umbrele perechi/ ce foșnesc prelung prin ramuri”. Cantautor, de altfel, Gușul simte ritmurile interioare ale limbii în care scrie, și operează inspirat acel dozaj al cuvintelor potrivite.
În ceea ce privește fâșiile de proză, e de spus că aici Florin Gușul devine un cu totul altul. Tonurile melancolice sunt înlocuite de un realism împins uneori până la granița naturalismului. Fin observator al lumii înconjurătoare și al „animalelor” ce o populează, ironic cât se poate, însă dispus și la auto-ironie (ca în proza „Abur”, bunăoară) Gușul a înțeles că lucrurile nu trebuie luate prea în serios. Că până și în monotonia unui târg oarecare, în care plouă sau nu de trei ori pe săptămână, e loc de un surâs, sau chiar de un hohot sănătos. Până și plictisul, monotonia, derizoriul pot deveni personaje într-o poveste fără morală explicită, dar cu reliefuri seducătoare.
Narațiunile, desfășurate pe spații restrânse, au ceva de film documentar, în care camera se mută agale de la un obiectiv la altul, apoi se întoarce către cel ce o mânuiește și îl privește adânc, în sine, înfățișându-l către un public imaginar ce îl poate aplauda sau, deopotrivă, huidui. În definitiv, e vorba despre relația autorului cu contemporaneitatea sa.
Unul din marile atuuri ale lui Florin Gușul este umorul, un umor curat, fără complicații inutile, care te lovește ca un accelerat. Câteva exemple: „E duminică! Se aude popa urlând de la biserica din centru” sau „Pe o bancă, doi îndrăgostiți își schimbau ADN-urile…” sau „Sprijineam stâlpul din fața lacto-bar-ului privind dezamăgit amărâtul de oraș, unde plictiseala era tratată ca sport, gândindu-mă ce este de făcut. Probabil că era pauză la școala din capătul străzii, pentru că veneau tot felul de figuri care mai de care mai ciudate ce îmi aduceau aminte de aurolacii din canalele Bucureștilor, lăsându-mi o senzație de dezgust pe care nici nu puteam să mi-o maschez. Generația derutată. Ce le-aș mai fi dat niște palme…”.
Florin Gușul nu și-a spus ultimul cuvânt în aventura aceasta a literaturii. Și-a definit un stil – mai pregnant în proză decât în poezie, e un bun manipulator de idei, construiește imagini. Categoric, se va mai auzi de el!

Îngerul
îngerul meu
a uitat de mine:
îi cad penele
nu mai cântă din liră
e plictisit
şi aura i-a căzut în genunchi
va trebui
să am eu grijă
de îngerul meu.

Amintire
Ai gustat
din dimineaţa soarelui
şi ai cântat rugăciuni
ai atins curcubeul
şi ţi-au rămas degetele
răşchirate pe cer
degetele
ca nişte tăciuni ireali
ai îngerilor stinşi
la picioarele tale
ai iubit infinitul
şi te-a durut întunericul
de sub tălpile lui Dumnezeu
îngenuncheat să culeagă
din inima ta o ultima floare.

Ascultă-mă, iubito
Ascultă-mă, iubito,
eu sunt vântul ascuns
pe laiţa de sub streaşină
şi ploaia
privind în ochii tăi
şi îmbrăcându-te-n umbre
ascultă
cum cerul sărută malul îndepărtat
al pământului
dezlănţuind cosmice talazuri
asupra orizontului
apropiat
ascultă şi priveşte, iubito,
în zarea albastră
spre câmpiile fluide ale cerului
un curcubeu te caută
pe umeri ducând flori
şi zeii se spală
cu roua ochilor tăi.

E prima dată
E prima dată când mi-e frig
când vii sau pleci
ai fost totul
şi puteai să fii
ultima mea prăbuşire
în cerul îndepărtat.

Eu nu sunt vegetarian
Dorm pământenii
şi câinii urlă a mort
când eu caut
la sânul perfect
laptele lunii
port marginea viselor tale
fără efort
lupii-mi venerează agonia
când îmi rănesc mortal urechile
ascultând simfonia şoaptelor tale
şi îmi ascut dinţii zâmbind
eu nu sunt vegetarian
îmi plac sânii albi şi rotunzi
îmi plac şoldurile bine gătite
buzele senzuale şi ochii căprui
când dorm pământenii,
eu nu dăruiesc niciodată flori.

Fără tine, nu e nimic
Când îmi zâmbeşti
nici îngerii nu mai cântă din liră
tremură nourii şi cad
îngeri pe sufletul meu
iubirea-i lacomă
incomensurabilă trăire
dans cosmic înfăşurat în
perdele de stele
ivite pe cer doar pentru tine.

Clipele cască a somn
E toamnă iar
frunzele se duc în veşnica
odihnă a frunzelor
ca să viseze
urmele paşilor tăi
pământul udat de zâmbetul tău
ca o trecere
ştiu
te dor frunzele
întoarse în veşnicie
sub paşii tăi
e toamnă
şi clipele cască a somn.

Am uitat să-mi amintesc
Am uitat să-mi iau pastilele
şi părul mi-a albit
de gânduri ascunse
de umbre trecute
prin constelaţia Uitării
parcă mai ieri îmi călcai umbra cu inima
ce mult a trecut
ţi-am uitat chipul
ţi-am uitat râsul
iar numele tău
a trecut pe cer
ca o stea în cădere
am uitat să-mi amintesc
plecările
cerul e cum l-ai lăsat
inima-mi cântă la fel
iar eu sunt altcineva
mai inutil şi
pregătit de plecare
aştept să-mi trimiţi Uitarea să mă ia.

Iubito
Iubito, ţi-s ochii atât de frumoşi
şi-mi place enorm şi profund cum miroşi
ţin capu-n balans pe genunchii-ţi uituci
iar ceru-i spuzit de cuiburi de cuci
Iubito, ai glasul atât de duios
şi-atât de răscruce sub cerul frumos
încât pironit de el pe pământ
simt cuiele-n palmă adiere de vânt
la piept când te strâng, stigmatele ard
iar tu le înfăşuri în săruturi şi fard
spre zările zării fug munţii desculţi
când numai stigmatele pari să le-asculţi
iar marea cea mare şi vântul cel vânt
te ştiu numai crucea de pe care te cânt
de parcă mi-ai ţese în piept primăveri
de parcă-ai fi mâine mai mult decât ieri
de parcă-aş culege de pe cer nişte flori
mereu îndrumat de îngeri prin sori
spre roua celestă zămislită de zei
să nu doară stigmatul provocat de femei

Am să mă uit la cer
În fiecare noapte
stelele renasc conturându-te
pe reperele tot mai lacome
ale sufletului meu
lacom de lumină
în fiecare dimineaţă
soarele înverzeşte
sub tălpile mele de pelerin
idolatru
iscodind potecile
amiezii şi ale asfinţitului
am să mă uit la cer doar
ca să-l putem îmbrăţişa
împreună

O singură noapte
Debut de nebunie
m-am îndrăgostit
pentru o singură noapte
apoi au trecut zilele
şi au fost ceruri senine
împrăştiate prin iarba verde
mereu verde de acasă
apoi a sunat telefonul
dinspre nicăieri
înspre nimeni

Frica
Mi-e frică de întuneric
şi de mâine
de întunericul lui mâine
pe care îl pândesc
în fiecare noapte de dragoste
am ochii larg deschişi
nici nu te mai văd, iubito,
cum respiri negrul dens din zare
şi cum te cuprind apele tulburi
ale fricii mele neostenite
am îngheţat de când aştept
lumina şi veşnicia zâmbetului tău
am părul alb de când dorm lângă tine
iubito

Nevoi personale
E nevoie de o noapte
pentru a se face zi
e nevoie de întuneric
pentru a se ivi soarele
e nevoie de un bătrân
ca să te simţi tânăr
nu ai nevoie de timp
pentru a te îndrăgosti
dar ai nevoie de ani
ca să cunoşti dragostea
ai nevoie de un gând
pentru a rosti cuvântul

Nu contează
Nu contează ce spun
contează ce fac
atunci când stau şi ascult
pietonii desculţi
numărându-mă
numărându-i
de o veşnicie nu ţi-am
mai auzit paşii pietonali
insensibili la cadenţările
ritualice ale vremii
prea multe nopţi
prea multe zile
am pierdut
aşteptându-te

Pe limba ochilor
Uite cum plouă pe cer
când te iubesc
picături de cer strigă la geam
picioarele ţi-s reci
şi ţi le-ncălzesc cu silabe
te iau în fraze şi te privesc în ochi
cuvânt cu cuvânt
până la începutul poemului
uite cum ne privesc nourii
cum te cuprind din fiecare vers
desprins cu toporul din trupul poemului
picături de cer strigă la geam
iar ochii ni se iubesc în tăceri
până la ultima silabă
a poemului nescris

Umbra ta şi nori de ploaie
Nori de ploaie, vinu-i vechi,
umbra ta s-a dus cu fumul
şi-a rămas numai parfumul
unor suflete perechi
umbra ta şi nori de ploaie
se rotesc prin încăpere
într-un dans ca o părere
ce de suflet mă despoaie
umbra ta în mine plouă
şi te strâng la piept doar umbră
doar nelinişte şi sumbră
sferă despicată-n două
şi tot plouă pe conturul
frumuseţii tale sfinte
ruginind nişte cuvinte
dobândite precum furul
de iubiri cu ploaie-n geamuri
şi cu vin atât de vechi
precum umbrele perechi
ce foşnesc prelung prin ramuri

Plouă
Plouă-n ochii tăi tăcuţi
focu-n sobă lin horeşte
tu fumezi şi nişte umbre
umbra mea le adumbreşte
gust amar şi-apoi plăcere
pentru simţuri şi clipite
focu-n sobă smalţ ceresc
a-ncetat să se agite
plouă tot mai inutil
focu-n sine s-a răpus
tu aprinzi cerul cu ochii
şi mă cauţi, iar eu nu-s

Sub petardele pleoapelor tale
Atât de tare mi-ai schimbat
fizionomia încât nici
mama nu mă mai recunoaşte
sub petardele prea negre
ale pleoapelor tale
atât de tare m-ai înstrăinat
încât şi cartea de identitate
se schimonoseşte la mine
de sub gesturile tale de tigroaică
sălbatică
atât de tare mi-ai schimbat
sufletul încât trec pe lângă el
ca pe lângă un vrăjmaş de moarte
înjurându-l cu fervoare:
florin guşul! florin guşul!

Rece
Sunt rece şi nu-mi trece nicicum
gândurile mele susţin calotele glaciare
încă din preistoria
dragostei
rece întuneric în piept
sfâşie cu o gheară abisală
în ochii mei reci se scufundă
glaciaţiile primordiale ale
dragostei

Ritual amoral
Dau o lacrimă
pentru o oră de somn
şi-mi vând eu-l pentru o carte
când inima-mi cântă că e verde
în ochii tăi
iar eu iubesc
visând nebuneşte
să uit uitarea

Cea mai frumoasă poveste
Tu eşti cea mai frumoasă poveste
şi cea mai grea încercare
din viata mea
cosmică
deasupra ţărânii
inflorescenţele ei
pălesc de invidie

Surâsul fetei de la ţară
Ai un zâmbet de fată de la ţară
când te ţin de mână lângă pârâu
şi te mint romantic
la lumina lunii îţi cânt
acompaniat de vietăţile apei
iar tu mă calci pe picior
dansând cu
luceafărul de ziuă
e târziu
ai un zâmbet de fată de la ţară
şi mă minţi feciorelnic

Trecut
Să gonim tristeţile
din albul desăvârşit
prin care îngerii vorbesc
e dimineaţă
eşti lângă mine
şi şoapta-ţi aidoma dimineţii
te-nvăluie în mister
iar stropi de rouă
ademenesc lumina
când te-nfiori ca o vioară
deasupra umbrei tale
mă ameţeşti ca vinul bun
şi-n neostenitul lor umblet
nourii mă tot întreabă
cine eşti

Mi-a zis tata
M-am îndrăgostit
Pentru o noapte.
Un debut de nebunie
Pentr-o oră și jumate,
Am zăcut în agonie
Cu un junghi micuț în spate.
Au trecut vreo două zile
și au fost ceruri senine,
am primit un telefon,
mă sunai de pe balcon:
“Dragul meu, bla, bla, povești,
Nu cumva nu mă iubești?
Că am un sughiț mamar
Și în gură-un gust amar.”
“Draga mea, e ora șapte,
Te-am iubit în două acte,
Niciun gând nu mă alină,
Când îmi fac penicilină.
Tu îmi pari a fi străină.”
Măi, băiete, mi-a zis tata, vezi?
Noaptea nu știi ce iubești.

Protest inutil
Să-mi plângă mama, când
nici focul nu mai arde-n soba.
Când frații mei
mângâie foamea și trăsnetul
furtunii bate-n dobă
protestez
argat rapsodic.
În mintea mea doar ochi, și-s triști,
și tristă-i țara asta,
mamă…
Sunt toate și toate ne lipsesc,
ard vise
ce mi-au luat
veneticii rahitici.
Protestez,
dar n-am să plec,
de veacuri sunt aici
bunicul, tata și-acum eu
vă spun:
Pământul e al meu!

Postfață
Mihai Mihăiescu Aniuk
Indezirabilul dar și ultrauzitatul gest al acelor profane persoane, imune în totalitate față de actul poetic, de a folosi cartea ca și instrument improvizat pentru cu totul alte îndeletniciri decât plăcuta practică a lecturii este condamnat de autor prin titlul ales. O amintire rustică, dezolantă …de data aceasta, a  “gospodinei ” (el/ea…pentru a nu face discriminări!) insensibile la tot ce este estetic  ne mai tulbură existența multora dintre noi. Un gest prea simplu al unei ființe  și mai “ simple ”  care a produs o imagine hilară, caraghioasă…poate chiar  duios grotească a rămas întipărit pe retina memoriei, aș spune colective a … poeților , ca o trăsătură definitorie pentru întreaga tagmă a ignoranților. Gestul a dispărut odată cu apariția a noi recipienți de păstrare a laptelui, din nefericire, categoria de semeni anterior menționată, nu! Prin forme mai noi, poezia, își găsește întotdeauna opozanți, conștienți sau mai puțin conștienți de rolul pe care îl au. Instrumentele lor: orice formă de non-valoare concepută, utilizată, valorificată, adoptată sau …adulată.  Poetul îi tolerează…în spațiul comun, al muritorilor de rând, întâlnindu-i întâmplător. În viață, cele două entități, poetul și ignorantul, au existențe paralele. Primul nu-și poate abține însă un zâmbet persifilant atunci când îl întâlnește pe celălalt. Celălalt, doar râde…

Grafică

Mihai Pânzaru-Pim

 

Join the discussion

Florin Gușul

Please note

This is a widgetized sidebar area and you can place any widget here, as you would with the classic WordPress sidebar.